Improvizația teatrală este tot mai prezentă pe scene, în spectacole de comedie și în ateliere dedicate atât actorilor, cât și celor fără experiență scenică. Pentru public, poate părea aproape magic să vezi o scenă construită pe loc, fără un text învățat în prealabil. Dar, în spatele spontaneității, există metode, exercițiu și o istorie de câteva decenii.

De unde vine improvizația teatrală? Cum au apărut jocurile și tehnicile pe care le folosim astăzi? Două nume sunt esențiale pentru dezvoltarea formelor moderne de improvizație: Viola Spolin și Keith Johnstone.

Ce este, de fapt, improvizația?

În sens larg, improvizația înseamnă să creezi pe loc, fără să urmezi în întregime un plan stabilit dinainte. În muzică, de exemplu, un interpret poate improviza o melodie sau o secvență muzicală. În teatru, improvizația presupune construirea unei scene, a unor personaje sau chiar a unei povești în momentul în care aceasta este interpretată.

Asta nu înseamnă însă că improvizația este lipsită de reguli.

Dimpotrivă. Jocurile de improvizație au adesea reguli foarte precise, iar acestea îi ajută pe participanți să fie atenți la partener, să accepte propunerile celuilalt și să construiască împreună. Spontaneitatea apare tocmai în interiorul acestor reguli.

De-a lungul timpului, improvizația teatrală s-a dezvoltat în mai multe direcții. Două dintre cele mai influente abordări sunt cele asociate cu Viola Spolin și Keith Johnstone.

Viola Spolin și jocurile teatrale

Viola Spolin a avut un rol important în dezvoltarea jocurilor de improvizație și în folosirea lor ca instrument teatral și pedagogic.

La început, Spolin a lucrat cu jocuri recreative, dezvoltând exerciții prin care participanții puteau explora spontan situații, relații și moduri de expresie. Ulterior, aceste principii au fost adaptate pentru teatru și au devenit o influență majoră asupra improvizației moderne.

Una dintre ideile importante ale metodei sale este „punctul de concentrare” (point of concentration): atenția participantului este orientată către o sarcină concretă, în loc să fie preocupată de ideea de „a face bine” sau de a găsi cu orice preț o replică amuzantă.

De aici provin multe dintre jocurile de improvizație de formă scurtă pe care le întâlnim și astăzi. Acestea sunt exerciții cu reguli clare, care pot dura doar câteva minute și care pun accentul pe colaborare, ascultare și reacție spontană.

Un exemplu simplu este construirea unei povești în grup, fiecare participant adăugând câte un cuvânt. Regula pare simplă, dar îi obligă pe jucători să fie atenți la ceea ce construiesc ceilalți și să contribuie la aceeași poveste, nu la propria lor idee izolată.

Multe dintre aceste jocuri sunt astăzi folosite în spectacole de improvizație și în ateliere. Pentru public, rezultatul poate părea spontan și ușor. Pentru cei de pe scenă, însă, spontaneitatea este susținută de mult exercițiu.

Ideile Violei Spolin pot fi explorate în cartea sa „Improvisation for the Theater”, una dintre lucrările de referință pentru pedagogia improvizației teatrale.

Keith Johnstone și relația dintre personaje

Un alt nume esențial pentru dezvoltarea improvizației moderne este Keith Johnstone, profesor și regizor britanic care a experimentat și dezvoltat tehnici de improvizație începând cu perioada în care a lucrat la Royal Court Theatre din Londra.

Abordarea lui Johnstone pune un accent important pe statut și pe relația dintre personaje.

În improvizație, statutul nu se referă neapărat la poziția socială, bani sau profesie. Este mai degrabă felul în care două persoane se poziționează una față de cealaltă într-o anumită situație. Cine conduce conversația? Cine caută aprobarea celuilalt? Cine evită conflictul? Cine ocupă mai mult spațiu și cine se retrage?

Aceste schimbări de statut pot transforma radical o scenă. O situație aparent banală poate deveni comică sau tensionată doar prin modificarea relației dintre personaje.

Johnstone a dezvoltat numeroase exerciții și principii care au influențat puternic improvizația contemporană. Ideile sale pot fi găsite în cartea „Impro”, devenită la rândul ei o lucrare importantă pentru cei interesați de acest domeniu.

De ce pare improvizația atât de simplă?

Poate că acesta este unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale improvizației.

Într-un spectacol, o scenă poate începe cu o singură propunere și poate evolua în câteva minute într-o poveste cu personaje, conflict și final. Din public, pare că totul se întâmplă pur și simplu.

În realitate, actorii se bazează pe o serie de abilități care se antrenează în timp: ascultarea, atenția, acceptarea propunerilor, spontaneitatea, creativitatea și capacitatea de a construi împreună cu ceilalți.

De aceea, improvizația nu înseamnă doar să fii spontan sau să spui lucruri amuzante. Înseamnă, înainte de toate, să fii prezent și să reacționezi la ceea ce se întâmplă în momentul respectiv.

Improvizația pentru actori și non-actori

Deși își are locul firesc în teatru, improvizația nu este rezervată actorilor.

Exercițiile de improvizație pot fi folosite pentru dezvoltarea creativității, a spontaneității și a capacității de a lucra împreună. Pentru cineva fără experiență scenică, un atelier poate fi și o ocazie de a ieși, pentru câteva ore, din rutina cotidiană și de a experimenta ceva nou.

Iar pentru actori, improvizația este un antrenament continuu. Ea poate dezvolta capacitatea de a asculta cu adevărat partenerul, de a reacționa rapid și de a construi o scenă fără să încerci să controlezi în permanență rezultatul.

Poate tocmai de aceea improvizația continuă să atragă oameni atât de diferiți: pentru că, deși pornește de la joc, ajunge foarte repede la ceva esențial pentru teatru relația dintre oameni, aici și acum.

Improvizația la Improteca

La Improteca, jocurile și tehnicile de improvizație sunt folosite atât în spectacole, cât și în ateliere pentru oameni cu niveluri diferite de experiență.

Pe scenă, publicul vede doar rezultatul: o poveste care se naște în fața lui. În spatele ei se află însă exercițiu, atenție, reguli și multă muncă de echipă.

Dacă vrei să descoperi improvizația nu doar ca spectator, ci și din interior, un atelier poate fi un bun punct de plecare. Nu trebuie să vii cu replici pregătite și nici să știi dinainte „cum se face”. Trebuie doar să fii dispus să te joci, să asculți și să construiești împreună cu ceilalți.

Pentru că, până la urmă, improvizația începe exact de acolo: din ceea ce se întâmplă acum.

Vrei să încerci?

La Improteca încep în curând noi cursuri de improvizație, pentru cei care vor să descopere jocul scenic, să-și exerseze spontaneitatea și să se bucure de procesul de a crea împreună cu ceilalți.

 Inscrie-te la următorul curs de improvizație prin butonul de mai jos, poate fi primul pas către o experiență pe care nu o poți repeta niciodată exact la fel pentru că, în improvizație, fiecare moment se întâmplă o singură dată!