Category: Interviuri

Lesleigh Nixon, o americancă în vârstă de 60 de ani din Los Angeles, care a jucat în filme independente la Hollywood și a făcut cursuri de improvizație printre altele la Second City din LA, a fost la un improv jam la Improteca în această toamnă și ne-a spus în interviul acordat pentru site-ul nostru că  “improvizația este mai plină de energie aici”. Lesleigh învață româna de cinci ani din pură plăcere, dar de data asta a urmărit improv jam-ul doar din public. Poate data viitoare când va veni în România, va urca și pe scenă. 

Lesleigh a jucat în mai multe filme independente la Hollywood sub pseudonimul Leigha după ce a împlinit 50 de ani și s-a apucat de cursuri de improvizație cam tot atunci, după ce a dat bir cu fugiții de la câteva casting-uri de film bazate exclusiv pe improvizație. Cum a ajuns ea la actorie și la improvizație? De nevoie. 

Lesleigh, mamă singură a doi băieți, a lucrat ca mecanic la o centrală electrică din Los Angeles timp de 30 de ani. Munca stresantă i-a afectat sănătatea, iar medicul ei i-a recomandat să se dedice unei activități care să-i ia mintea de la stresul zilnic. Astfel, Lesleigh a început să ia cursuri de actorie și să meargă la casting-uri. Acolo a aflat că o parte importantă a actoriei este să fii priceput la improvizație. “Am început să studiez improvizația și m-am îndrăgostit rapid de ea,” spune Lesleigh, care a fost în vacanță în România și a participat la un Improv Jam la Improteca. 

Iată interviul pe larg cu ea despre povestea ei cu improvizația și despre cum e să improvizezi în Los Angeles. 

Daniela Stoican: În ce fel este improvizația din România diferită ca atmosferă față de improvizația din America? 

Lesleigh Nixon: Aici în România improvizația e mai plină de energie.

DS: Cât timp ai făcut improvizație și când anume?

Lesleigh Nixon: Am făcut improvizație timp de aproximativ 5 ani și nu am mai făcut de vreo 5 ani. Am 60 de ani. Am început improvizația când aveam 50 de ani.

DS: Și de ce te-ai apucat de improvizație? Ce ți-a plăcut la ea?

Lesleigh Nixon: Am început să fac improvizație pentru că aveam mult stres în viața mea și doctorul meu mi-a spus: „Anumite lucruri din viața ta trebuie să se schimbe, trebuie să faci ceva care nu are legătură cu munca ta, nimic de-a face cu viața ta.” Așa că m-am hotărât – Bine, îmi place comedia și deja făceam ceva actorie. Așa că am adăugat improvizația în viața mea. Și mi-a plăcut. Puteam să mă joc de câteva ori pe săptămână și să fiu în preajma altor oameni care erau fericiți, măcar în momentul respectiv. Chiar m-a ajutat să îmi îmbunătățesc viața.

DS: Ai făcut improvizație de tip „short form” sau ai făcut și „long form”?

Lesleigh Nixon: Am făcut „short form”. Și m-a ajutat și la audiții. Pentru că acum la multe audiții ți se cere să improvizezi. Dacă nu ai antrenament de improvizator, poate fi un pic dificil. Antrenamentul ca improvizator ajută mult.

N.edit. Improvizația de tip “short form” se referă la scene scurte cu jocuri de improvizație, cea de tip “long form” la scene mai lungi, cu legătură între ele. 

DS: Și ai reușit să obții roluri în filme?

Lesleigh Nixon: Da, mai ales în filme independente.

DS: Revenind la improvizație, ai avut un grup în care te simțeai confortabil să improvizezi?

Lesleigh Nixon: Da. Am avut un grup în care am început de la zero și am progresat până la a putea să jucăm, să ne creăm propriile noastre spectacole.

DS: Și unde ai jucat?

Lesleigh Nixon: În Burbank, California. Într-un teatru.

DS: Cât de populară este improvizația în America? Cred că în Los Angeles este probabil mai populară decât în alte locuri.

Lesleigh Nixon: Da, eu sunt din LA. Nu este atât de populară pe cât mi-aș dori, dar devine din ce în ce mai populară.

DS: Câți oameni veneau de regulă la un spectacol în weekend?

Lesleigh Nixon: Depinde. Cam între 10 și 20 de persoane. Depinde de trupa care joacă.

DS: În ce fel crezi că improvizația te-a ajutat în viață?

Lesleigh Nixon: Improvizația m-a ajutat nu doar să mă relaxez mai mult, dar și să râd, să râd mai mult de mine însămi. Cred că o parte din distracție la improvizație e când faci acele mici greșeli și toți râdem de ele. M-a ajutat să mă relaxez, să nu iau totul atât de în serios.

DS: Revenind la întrebarea mea, crezi că improvizația a crescut mult în ultimii 20-30 de ani în Statele Unite?

Lesleigh Nixon: Cred că a crescut mult, mai ales că acum sunt multe roluri (în filmele de la Hollywood –  n.red.), multe audiții în care ți se cere să improvizezi. Nu mai vor să scrie scenarii. Vor să iei rolul și să-l faci al tău.

Am avut chiar și proiecte în care mi s-a spus: Acesta e personajul, fă ceva cu el. Genul ăsta de atitudine.

DS: Deci a crescut mai mult ca fenomen în relație cu actoria.

Lesleigh Nixon: Da. Trupa noastră a avut șansa să joace pe scene mai mari, cum ar fi cea de la Comedy Store, sau la Festivalul de Film din Burbank, la doi pași de Hollywood. A fost o experiență destul de interesantă.

The Comedy Store din Hollywood este unul dintre cele mai cunoscute cluburi de comedie din lume, pe scena lui urcând nume ca Jim Carey, Dave Chappelle sau Jerry Seinfeld – nota edit. 

DS: Cum a fost pentru tine?

Lesleigh Nixon: A fost distractiv, nu toată lumea poate spune „Știi ceva? Am fost pe scena aia!”

DS: A fost un public mult mai numeros?

Lesleigh Nixon: Da.

DS: 500 de persoane?

Lesleigh Nixon: Nu, nu chiar atât de multe.

DS: Deci acele spectacole făceau parte din festivaluri de comedie?

Lesleigh Nixon: Da.

DS: Care includeau și stand-up?

Lesleigh Nixon: Da, eu am făcut și stand-up, de altfel. 

DS: Oamenii confundă improvizația cu stand-up-ul și în Statele Unite?

Lesleigh Nixon: Nu, dar experiența de improvizație ajută mult în stand-up, pentru că sunt momente în care pur și simplu nu-ți poți aminti exact cum ți-ai structurat numărul. Dar dacă ai experiență în improvizație, gândești rapid și poți adăuga ceva pe loc. Mi s-a întâmplat asta.

DS: Și în actorie de asemenea?

Lesleigh Nixon: În actorie de asemenea. Improvizația este foarte importantă. Mulți oameni nu își dau seama cât de important este să ai antrenamentul din improvizație.

DS: Există un festival de improvizație în LA?

Lesleigh Nixon: Nu cred. Partea de improvizație este inclusă în festivalurile de comedie pe care le avem.

DS: Știu că ai urmat un curs și la Second City. Cât a durat și cum a fost experiența?

Lesleigh Nixon: A durat cam șase săptămâni, dar a fost distractiv și am învățat multe. Se pare că la fiecare curs de improvizație pe care îl urmez, învăț ceva diferit. Iar Second City a fost distractiv.

The Second City Hollywood face parte dintr-o rețea de teatre de improvizație și de sketch comedy legendară în SUA – nota edit.

DS: Există ceva specific ce ai învățat acolo sau ai avut vreo revelație?

Lesleigh Nixon: Cred că am învățat să proiectez mai mult, asta am învățat la Second City.

DS: Te referi la a fi mai încrezătoare?

Lesleigh Nixon: Da, să fiu mai încrezătoare, personajele mele să prindă mai multă viață și să fac alegeri mai bune. Fiecare profesor are propria metodă de predare.

DS: Ai învățat să fii mai autentică sau cum să construiești personaje diferite de tine?

Lesleigh Nixon: Asta se învață cu siguranță la cursurile de improvizație. E întotdeauna distractiv – într-o scenă ești un personaj, în următoarea ești un personaj complet opus.

DS: Ce folosești din tine, ce pui într-un personaj?

Lesleigh Nixon: Cred că folosesc experiența de viață. Dacă am un rol de mamă, mă pot gândi la mine ca la o mamă pentru că sunt mamă. Sau o femeie furioasă – e ceva ce pot exprima. Pot folosi experiențe din viața mea și le pot transforma într-un personaj. Asta ar trebui să facă orice actor.

Și ai avut experiențe vindecătoare – cum ar fi o scenă care să îți arate în ce fel lucrurile ar fi putut fi diferite pentru tine în viața ta – o scenă care te-a ajutat să procesezi ceva?

Lesleigh Nixon: Am avut un rol de acest fel odată într-un film, cu mult timp în urmă, nu la improvizație. Era vorba de o femeie care a făcut alegeri greșite în viață și a învățat din ele, a ajuns smerită în urma acelor experiențe. A fost ceva care a făcut click – și am spus: „Stai o clipă… am avut și eu parte de asta, poate ar fi trebuit să fac lucrurile așa”.

DS: Care ai spune că sunt punctele tale forte în improvizație?

Lesleigh Nixon: Capacitatea de a gândi rapid, de a fi spontană. Nu spun că sunt cea mai bună, dar dacă ești cu un actor care nu este la fel de bun ca tine, uneori trebuie să știi cum să duci întreaga scenă. Și, de asemenea, să fii capabil să primești indicații. Poate că tu crezi că faci ceva corect, dar profesorul spune – nu așa, hai să facem altfel. Trebuie să fii ok cu asta.

DS: Deci profesorul îți poate spune că nu aceasta este calea pe care ar trebui să o urmeze o scenă?

Lesleigh Nixon: Da, poate tu crezi că faci o treabă foarte bună, dar lui nu îi place deloc. Nu poți fi cu adevărat obiectiv când e vorba de tine însuți. Ai nevoie de cineva din exterior să îți spună – nu, ai lucrat cam neglijent. 

DS: Cred că profesorii de aici nu sunt atât de stricți. Există o vorbă aici care spune că „în improvizație nu există greșeală”.

Lesleigh Nixon: Eu chiar cred asta. Fă o alegere și ține-te de ea. Ăsta e un alt lucru pe care l-am învățat în viața mea – o lecție importantă pe care mi-a oferit-o improvizația. Atunci când faci o alegere, te ții de ea. Asta m-a ajutat în viață.

DS: Încă o întrebare. Există ceva ce te-a speriat la improvizație și ai descoperit că de fapt nu era ceva de care să te temi?

Lesleigh Nixon: Da, să joc în fața oamenilor. Să fiu în fața oamenilor. Asta a fost o mare problemă pentru mine. Știi, am studiat comunicarea la facultate. Dar când joci, e diferit, pentru că nimeni nu te judecă aspru atunci când ții un discurs, la un curs de comunicare. Discursurile merg prost tot timpul. Dar atunci când joci, ai un întreg personaj acolo și te temi că vei fi criticat.

DS: Și s-a dovedit că a fost mai bine decât te așteptai.

Lesleigh Nixon: Da, nu a fost chiar atât de rău. Nu am nicio problemă să țin discursuri acum. Nu am nicio problemă nici să improvizez. Înainte de a urma cursuri de improvizație, când mergeam la audiții și aflam că era vorba doar de improvizație, mă speriam și plecam. Nici măcar nu susțineam audiția. Acum mă rog să fie vorba de improvizație. Îmi plac audițiile în care poți improviza. Așa că m-a ajutat mult.

DS: Deci încă joci.

Lesleigh Nixon: Nu am mai făcut nimic în acest domeniu de mult timp. Și acum e și obstacolul vârstei. Nu sunt atât de multe oportunități.

DS: Sper că asta se va schimba.

Lesleigh Nixon: Da, vom vedea. Între timp am destule lucruri care mă țin ocupată. Mi-ar plăcea să creez un grup de improvizație în cartierul meu. Vreau să lucrez la asta. Nu știu câți oameni ar fi interesați. Și nu știu dacă pot să predau, dar dacă găsim suficienți oameni interesați, vom găsi și pe cineva care să ne poată preda. 

DS: Mult succes în acest proiect!

Iată câteva detalii pe care ni le-a împărtășit Lesleigh despre background-ul ei:

• Sunt mamă a doi băieți, pe care i-am crescut singură, și am lucrat ca mecanic la o centrală electrică timp de 30 de ani. Uneori era foarte stresant, iar stresul îmi afecta sănătatea. Medicul meu mi-a spus că dacă vreau să rămân sănătoasă am nevoie de ceva care să-mi ia mintea de la stres. Așa că am început să iau cursuri de actorie și să merg la audiții. 

• Apoi am aflat că o parte importantă a actoriei este să fii priceput la improvizație. Am început să studiez improvizația și m-am îndrăgostit rapid de ea. Apoi, mi-a plăcut atât de mult comedia, încât am început să studiez stand-up comedy. Am susținut câteva spectacole de stand-up. Comedia este locul unde mă simt acasă. 

• La început, am participat la câteva filme studențești, pentru a-mi îmbunătăți abilitățile actoricești și pentru a învăța cum funcționează industria cinematografică. Am făcut puțin voice acting și am narat câteva audiobook-uri.

Am avut roluri într-un serial care se desfășoară într-un tribunal (Justice with Judge Mablean) și în câteva filme independente, inclusiv unul dintre rolurile principale în Here They Go (disponibil pe Tubi) și Watch Your Six (pe Tubi și Amazon Prime). Mă concentrez mai ales pe proiecte independente, pentru că sunt mai plăcute. Mi-am început călătoria în actorie acum aproximativ 10 ani.

Lesleigh Nixon, o americancă în vârstă de 60 de ani din Los Angeles, care a jucat în filme independente la Hollywood și a făcut cursuri de improvizație printre altele la Second City din LA, a fost la un improv jam la Improteca în această toamnă și ne-a spus în interviul acordat pentru site-ul nostru că  “improvizația este mai plină de energie aici”. Lesleigh învață româna de cinci ani din pură plăcere, dar de data asta a urmărit improv jam-ul doar din public. Poate data viitoare când va veni în România, va urca și pe scenă. 

Lesleigh a jucat în mai multe filme independente la Hollywood sub pseudonimul Leigha după ce a împlinit 50 de ani și s-a apucat de cursuri de improvizație cam tot atunci, după ce a dat bir cu fugiții de la câteva casting-uri de film bazate exclusiv pe improvizație. Cum a ajuns ea la actorie și la improvizație? De nevoie. 

Lesleigh, mamă singură a doi băieți, a lucrat ca mecanic la o centrală electrică din Los Angeles timp de 30 de ani. Munca stresantă i-a afectat sănătatea, iar medicul ei i-a recomandat să se dedice unei activități care să-i ia mintea de la stresul zilnic. Astfel, Lesleigh a început să ia cursuri de actorie și să meargă la casting-uri. Acolo a aflat că o parte importantă a actoriei este să fii priceput la improvizație. “Am început să studiez improvizația și m-am îndrăgostit rapid de ea,” spune Lesleigh, care a fost în vacanță în România și a participat la un Improv Jam la Improteca. 

Iată interviul pe larg cu ea despre povestea ei cu improvizația și despre cum e să improvizezi în Los Angeles. 

Daniela Stoican: În ce fel este improvizația din România diferită ca atmosferă față de improvizația din America? 

Lesleigh Nixon: Aici în România improvizația e mai plină de energie.

DS: Cât timp ai făcut improvizație și când anume?

Lesleigh Nixon: Am făcut improvizație timp de aproximativ 5 ani și nu am mai făcut de vreo 5 ani. Am 60 de ani. Am început improvizația când aveam 50 de ani.

DS: Și de ce te-ai apucat de improvizație? Ce ți-a plăcut la ea?

Lesleigh Nixon: Am început să fac improvizație pentru că aveam mult stres în viața mea și doctorul meu mi-a spus: „Anumite lucruri din viața ta trebuie să se schimbe, trebuie să faci ceva care nu are legătură cu munca ta, nimic de-a face cu viața ta.” Așa că m-am hotărât – Bine, îmi place comedia și deja făceam ceva actorie. Așa că am adăugat improvizația în viața mea. Și mi-a plăcut. Puteam să mă joc de câteva ori pe săptămână și să fiu în preajma altor oameni care erau fericiți, măcar în momentul respectiv. Chiar m-a ajutat să îmi îmbunătățesc viața.

DS: Ai făcut improvizație de tip „short form” sau ai făcut și „long form”?

Lesleigh Nixon: Am făcut „short form”. Și m-a ajutat și la audiții. Pentru că acum la multe audiții ți se cere să improvizezi. Dacă nu ai antrenament de improvizator, poate fi un pic dificil. Antrenamentul ca improvizator ajută mult.

N.edit. Improvizația de tip “short form” se referă la scene scurte cu jocuri de improvizație, cea de tip “long form” la scene mai lungi, cu legătură între ele. 

DS: Și ai reușit să obții roluri în filme?

Lesleigh Nixon: Da, mai ales în filme independente.

DS: Revenind la improvizație, ai avut un grup în care te simțeai confortabil să improvizezi?

Lesleigh Nixon: Da. Am avut un grup în care am început de la zero și am progresat până la a putea să jucăm, să ne creăm propriile noastre spectacole.

DS: Și unde ai jucat?

Lesleigh Nixon: În Burbank, California. Într-un teatru.

DS: Cât de populară este improvizația în America? Cred că în Los Angeles este probabil mai populară decât în alte locuri.

Lesleigh Nixon: Da, eu sunt din LA. Nu este atât de populară pe cât mi-aș dori, dar devine din ce în ce mai populară.

DS: Câți oameni veneau de regulă la un spectacol în weekend?

Lesleigh Nixon: Depinde. Cam între 10 și 20 de persoane. Depinde de trupa care joacă.

DS: În ce fel crezi că improvizația te-a ajutat în viață?

Lesleigh Nixon: Improvizația m-a ajutat nu doar să mă relaxez mai mult, dar și să râd, să râd mai mult de mine însămi. Cred că o parte din distracție la improvizație e când faci acele mici greșeli și toți râdem de ele. M-a ajutat să mă relaxez, să nu iau totul atât de în serios.

DS: Revenind la întrebarea mea, crezi că improvizația a crescut mult în ultimii 20-30 de ani în Statele Unite?

Lesleigh Nixon: Cred că a crescut mult, mai ales că acum sunt multe roluri (în filmele de la Hollywood –  n.red.), multe audiții în care ți se cere să improvizezi. Nu mai vor să scrie scenarii. Vor să iei rolul și să-l faci al tău.

Am avut chiar și proiecte în care mi s-a spus: Acesta e personajul, fă ceva cu el. Genul ăsta de atitudine.

DS: Deci a crescut mai mult ca fenomen în relație cu actoria.

Lesleigh Nixon: Da. Trupa noastră a avut șansa să joace pe scene mai mari, cum ar fi cea de la Comedy Store, sau la Festivalul de Film din Burbank, la doi pași de Hollywood. A fost o experiență destul de interesantă.

The Comedy Store din Hollywood este unul dintre cele mai cunoscute cluburi de comedie din lume, pe scena lui urcând nume ca Jim Carey, Dave Chappelle sau Jerry Seinfeld – nota edit. 

DS: Cum a fost pentru tine?

Lesleigh Nixon: A fost distractiv, nu toată lumea poate spune „Știi ceva? Am fost pe scena aia!”

DS: A fost un public mult mai numeros?

Lesleigh Nixon: Da.

DS: 500 de persoane?

Lesleigh Nixon: Nu, nu chiar atât de multe.

DS: Deci acele spectacole făceau parte din festivaluri de comedie?

Lesleigh Nixon: Da.

DS: Care includeau și stand-up?

Lesleigh Nixon: Da, eu am făcut și stand-up, de altfel. 

DS: Oamenii confundă improvizația cu stand-up-ul și în Statele Unite?

Lesleigh Nixon: Nu, dar experiența de improvizație ajută mult în stand-up, pentru că sunt momente în care pur și simplu nu-ți poți aminti exact cum ți-ai structurat numărul. Dar dacă ai experiență în improvizație, gândești rapid și poți adăuga ceva pe loc. Mi s-a întâmplat asta.

DS: Și în actorie de asemenea?

Lesleigh Nixon: În actorie de asemenea. Improvizația este foarte importantă. Mulți oameni nu își dau seama cât de important este să ai antrenamentul din improvizație.

DS: Există un festival de improvizație în LA?

Lesleigh Nixon: Nu cred. Partea de improvizație este inclusă în festivalurile de comedie pe care le avem.

DS: Știu că ai urmat un curs și la Second City. Cât a durat și cum a fost experiența?

Lesleigh Nixon: A durat cam șase săptămâni, dar a fost distractiv și am învățat multe. Se pare că la fiecare curs de improvizație pe care îl urmez, învăț ceva diferit. Iar Second City a fost distractiv.

The Second City Hollywood face parte dintr-o rețea de teatre de improvizație și de sketch comedy legendară în SUA – nota edit.

DS: Există ceva specific ce ai învățat acolo sau ai avut vreo revelație?

Lesleigh Nixon: Cred că am învățat să proiectez mai mult, asta am învățat la Second City.

DS: Te referi la a fi mai încrezătoare?

Lesleigh Nixon: Da, să fiu mai încrezătoare, personajele mele să prindă mai multă viață și să fac alegeri mai bune. Fiecare profesor are propria metodă de predare.

DS: Ai învățat să fii mai autentică sau cum să construiești personaje diferite de tine?

Lesleigh Nixon: Asta se învață cu siguranță la cursurile de improvizație. E întotdeauna distractiv – într-o scenă ești un personaj, în următoarea ești un personaj complet opus.

DS: Ce folosești din tine, ce pui într-un personaj?

Lesleigh Nixon: Cred că folosesc experiența de viață. Dacă am un rol de mamă, mă pot gândi la mine ca la o mamă pentru că sunt mamă. Sau o femeie furioasă – e ceva ce pot exprima. Pot folosi experiențe din viața mea și le pot transforma într-un personaj. Asta ar trebui să facă orice actor.

Și ai avut experiențe vindecătoare – cum ar fi o scenă care să îți arate în ce fel lucrurile ar fi putut fi diferite pentru tine în viața ta – o scenă care te-a ajutat să procesezi ceva?

Lesleigh Nixon: Am avut un rol de acest fel odată într-un film, cu mult timp în urmă, nu la improvizație. Era vorba de o femeie care a făcut alegeri greșite în viață și a învățat din ele, a ajuns smerită în urma acelor experiențe. A fost ceva care a făcut click – și am spus: „Stai o clipă… am avut și eu parte de asta, poate ar fi trebuit să fac lucrurile așa”.

DS: Care ai spune că sunt punctele tale forte în improvizație?

Lesleigh Nixon: Capacitatea de a gândi rapid, de a fi spontană. Nu spun că sunt cea mai bună, dar dacă ești cu un actor care nu este la fel de bun ca tine, uneori trebuie să știi cum să duci întreaga scenă. Și, de asemenea, să fii capabil să primești indicații. Poate că tu crezi că faci ceva corect, dar profesorul spune – nu așa, hai să facem altfel. Trebuie să fii ok cu asta.

DS: Deci profesorul îți poate spune că nu aceasta este calea pe care ar trebui să o urmeze o scenă?

Lesleigh Nixon: Da, poate tu crezi că faci o treabă foarte bună, dar lui nu îi place deloc. Nu poți fi cu adevărat obiectiv când e vorba de tine însuți. Ai nevoie de cineva din exterior să îți spună – nu, ai lucrat cam neglijent. 

DS: Cred că profesorii de aici nu sunt atât de stricți. Există o vorbă aici care spune că „în improvizație nu există greșeală”.

Lesleigh Nixon: Eu chiar cred asta. Fă o alegere și ține-te de ea. Ăsta e un alt lucru pe care l-am învățat în viața mea – o lecție importantă pe care mi-a oferit-o improvizația. Atunci când faci o alegere, te ții de ea. Asta m-a ajutat în viață.

DS: Încă o întrebare. Există ceva ce te-a speriat la improvizație și ai descoperit că de fapt nu era ceva de care să te temi?

Lesleigh Nixon: Da, să joc în fața oamenilor. Să fiu în fața oamenilor. Asta a fost o mare problemă pentru mine. Știi, am studiat comunicarea la facultate. Dar când joci, e diferit, pentru că nimeni nu te judecă aspru atunci când ții un discurs, la un curs de comunicare. Discursurile merg prost tot timpul. Dar atunci când joci, ai un întreg personaj acolo și te temi că vei fi criticat.

DS: Și s-a dovedit că a fost mai bine decât te așteptai.

Lesleigh Nixon: Da, nu a fost chiar atât de rău. Nu am nicio problemă să țin discursuri acum. Nu am nicio problemă nici să improvizez. Înainte de a urma cursuri de improvizație, când mergeam la audiții și aflam că era vorba doar de improvizație, mă speriam și plecam. Nici măcar nu susțineam audiția. Acum mă rog să fie vorba de improvizație. Îmi plac audițiile în care poți improviza. Așa că m-a ajutat mult.

DS: Deci încă joci.

Lesleigh Nixon: Nu am mai făcut nimic în acest domeniu de mult timp. Și acum e și obstacolul vârstei. Nu sunt atât de multe oportunități.

DS: Sper că asta se va schimba.

Lesleigh Nixon: Da, vom vedea. Între timp am destule lucruri care mă țin ocupată. Mi-ar plăcea să creez un grup de improvizație în cartierul meu. Vreau să lucrez la asta. Nu știu câți oameni ar fi interesați. Și nu știu dacă pot să predau, dar dacă găsim suficienți oameni interesați, vom găsi și pe cineva care să ne poată preda. 

DS: Mult succes în acest proiect!

Iată câteva detalii pe care ni le-a împărtășit Lesleigh despre background-ul ei:

• Sunt mamă a doi băieți, pe care i-am crescut singură, și am lucrat ca mecanic la o centrală electrică timp de 30 de ani. Uneori era foarte stresant, iar stresul îmi afecta sănătatea. Medicul meu mi-a spus că dacă vreau să rămân sănătoasă am nevoie de ceva care să-mi ia mintea de la stres. Așa că am început să iau cursuri de actorie și să merg la audiții. 

• Apoi am aflat că o parte importantă a actoriei este să fii priceput la improvizație. Am început să studiez improvizația și m-am îndrăgostit rapid de ea. Apoi, mi-a plăcut atât de mult comedia, încât am început să studiez stand-up comedy. Am susținut câteva spectacole de stand-up. Comedia este locul unde mă simt acasă. 

• La început, am participat la câteva filme studențești, pentru a-mi îmbunătăți abilitățile actoricești și pentru a învăța cum funcționează industria cinematografică. Am făcut puțin voice acting și am narat câteva audiobook-uri.

Am avut roluri într-un serial care se desfășoară într-un tribunal (Justice with Judge Mablean) și în câteva filme independente, inclusiv unul dintre rolurile principale în Here They Go (disponibil pe Tubi) și Watch Your Six (pe Tubi și Amazon Prime). Mă concentrez mai ales pe proiecte independente, pentru că sunt mai plăcute. Mi-am început călătoria în actorie acum aproximativ 10 ani.

Tăcerea este o reacție puternică ce uneori poate să îți umple sufletul. Așa a fost la una dintre reprezentațiile spectacolului ‘Suflet de Copil’,  ce se va juca din nou la Improteca pe 15 decembrie. Colega noastră Alexandra Pribeagu a vorbit la Radio România Internațional, printre altele, despre această reacție a publicului, dar și pe larg despre parcursul ei ca artist. Din interviul de mai jos veți ajunge să cunoașteți și bucățele din personalitatea și sufletul ei, ceea ce se poate întâmpla și dacă veniți să îi vedeți spectacolul la Improteca, sau la orice spectacol la care o prindeți, căci e un om cald, deschis, cu suflet mare, gata mereu să ofere o îmbrățișare, dar și să le primească. 

Dar până să o cunoașteți în realitate, vă invităm să citiți transcrierea în română a interviului oferit de Alexandra pentru emisiunea în limba engleză ‘Happening in Romania’ de la RRI, pe care o puteți asculta pe site-ul postului de radio.

Radio România Internațional – Secția Engleză – Happening in Romania (Lăcrămioara Simion)

Portretul tinerei actrițe Alexandra Pribeagu

LS: Astăzi o să vă aduc în atenție portretul tinerei actrițe Alexandra Pribeagu. Vom explora nu doar cariera ei, ci și viziunea, inspirația și experiențele personale.

Spectacolul ei creat în 2023 ‘Suflet de copil’, găzduit de teatrul Improteca, a câștigat premiul pentru cel mai bun spectacol în cadrul Festivalului Monodramei Independente de la Brașov. În acest spectacol, Alexandra Pribeagu, creatoare si protagonistă, iși spune povestea fricilor sale prin frânturile de amintiri din copilărie cu ajutorul tehnicilor teatrului de animație și în mod special cu ajutorul păpușii Moțata. Spectacolul ‘Suflet de copil’ a fost de asemenea prezentat la Timișoara la festivalul internațional Sunlight Theater – Performative Dialogues II pe 22 octombrie 2024. 

LS: Haideți să aflăm cine este Alexandra Pribeagu.

AP: “Alexandra Pribeagu e o om înainte de toate. E un om care plânge, e un om care râde, e un om care are căutări, un om ce-și pune întrebări, nu are întotdeauna răspuns la toate, dar e un om care simte, un om care iubește, e un om care din când în când se înfurie, care protestează în fața nedreptăților, își caută un rost și un sens, e un om.”

LS: Spectacolul ‘Suflet de copil’ este plin de emoție, de sensibilitate. Am întrebat-o pe Alexandra în ce gen ar încadra spectacolul și în ce fel este diferit de o piesă de teatru clasic. 

AP: “Pentru mine teatrul nu are gen, pentru mine teatrul e de calitate sau de duzină, iar legat de ‘Suflet de copil’, e un spectacol de teatru de animație. Spun că e un spectacol de teatru de animație pentru că eu la bază sunt actor-păpușar și am tot felul de obiecte care se metamorfozează. Teatrul de animație din punctul meu de vedere nu este doar pentru copii, este și pentru adulți, și cred că are puterea de a deschide uși pe care uneori, în momentul în care ești adult, le închizi. Cred că teatrul în sine e puternic și educă, iar teatrul are această putere magică de a vindeca și de a deschide uși. Teatrul de animație cred că are mai multă candoare, inclusiv pentru că are mai multe posibilități de exprimare, pe care teatrul clasic nu le are. Asta pentru că ești limitat tu ca actor de corpul tău omenesc. În schimb, o păpușă poate să zboare, poate să se transforme, poate să facă lucruri pe care tu nu le poți reda fizic, și atunci teatrul de animație cred că are puterea de a-ți pune în scenă, de a-ți reda anumite metafore, pe care nu ai avea posibilitatea să le spui altfel.”

LS: Am intrebat-o pe actrița Alexandra Pribeagu cum s-a născut spectacolul și ce a inspirat-o?

AP: “Spectacolul a apărut din necesitatea de a-mi răspunde la niște întrebări, niște căutări. Cred că și spectatorii mei au întrebări, iar prin teatru, prin povești, acceptăm mai ușor propriul drum. Cum am zis, teatrul are o putere magică, o putere de a vindeca, de-a mângâia, de a îmbrățișa, de-a ne pune față în față cu noi, și de a ne face să reflectăm în funcție de nevoile noastre, iar spectacolul ‘Suflet de copil’ e un răspuns la căutările mele. Este spectacolul meu de disertație. În momentul în care am terminat licența, am zis <<Eu ce fac mai departe cu viața mea, încotro o apuc?>>. Și mi-am dat seama că îmi place foarte tare zona asta de păpuși, de teatru de animație, animarea obiectelor, teatrul de umbre, tot ce înseamnă în ansamblul lui teatrul de animație, și mi-am zis <<Chiar că acolo e sufletul meu!>>  Dar, pentru că suntem mulți, am nevoie să mai fac ceva în viață, să mai învăț ceva. Și am stat o vară întreagă să mă gândesc unde mă duc, mă duc la pedagogie teatrală, unde îmi dezvolt niște skilluri pe partea asta de predat, de dat mai departe, sau mă duc acolo unde e sufletul meu. Și pentru că nu am putut să aleg, am mers cu amândouă. Așa că am terminat și pedagogie teatrală și teatru de animație, iar spectacolul ‘Suflet de copil’ este practic semnat de mine, pentru că reprezintă lucrarea mea de disertație.”

LS: În continuare am rugat-o pe Alexandra Pribeagu să ne spună povestea păpușii Moțata, de unde a apărut numele ei.

AP: “Moțata e …pentru că eu sunt Moțata. Moțata reprezintă copilul meu interior, iar atunci când eram mică, așa m-a alintat pe mine bunicul, Moțata. Pentru că noi aveam oi. Eu până la 7 ani am locuit într-un vârf de deal, în spatele casei am avut pădure, după islaz. Pentru că aveam oi și ne duceam să luăm brânză, era o parte din brânză asta care era mai bună. Și bunicul făcea un bulz. Și bulzul care avea brânză mai bună, cel care era al meu, avea moț, ca să știe să nu le încurce cu celelalte. Și de acolo vine de fapt moțata și am rămas moțata bunicului.”

LS: Am fost de asemenea curioasă să aflu ce tehnici și instrumente ai folosit în piesă.

AP: ”Nu simt neapărat că am folosit tehnici. Cred că am lăsat creativitatea să văd unde mă duce. Mi-am dorit să plec de la ideea asta de origini, de pământ, apă, foc, și atunci am plecat de la niște elemente. La începutul piesei mă joc cu lutul pentru că am zis ok, la început e creația. E cu apă, cu foc, cu zbateri, cu furie, cu pasiune. Am știut cumva din start ce elemente vreau să folosesc și mi-am dorit să fie cât mai bine pus în valoare suflețelul ăsta de copil, care și el se caută până ajunge la un răspuns. Nu știu neapărat dacă se împrietenește cu el și dacă acceptă întru totul răspunsul, dar e important că ajunge la el. Am folosit teatru de umbre, am folosit animație de obiect, am o păpușică de-a dreptul aparte, care e brevetată de răposatul domn Vladimir Zaharov, Este brevetată ca sistem, dar construită este de un învățăcel al dumnealui. Dumnealui ținea masterclass-uri de construcție. În momentul de față mai există câțiva oameni care au fost la aceste masterclass-uri și au învățat de la dumnealui să preia sistemul.”

LS: O altă întrebare pe care i-am adresat-o Alexandrei Pribeagu este despre relația ei cu publicul în timpul spectacolului.

AP: “Publicul mi-e partener. Cred că indiferent de spectacol, e important să-ți fie partener. Pentru că fără public, eu nu am ce să caut acolo. Simt publicul, n-aș ști să vă spun cum îl simt. Pur și simplu îl simt. Și e un schimb de energie în care publicul îmi dă și eu îi dau. Și în care construim împreună. De asta un spectacol e diferit de alt spectacol, chiar dacă e același spectacol. Pentru că publicul e diferit, simte diferit, poate uneori reacționează la lucruri la care altă dată nu au reacționat. Și atunci e diferit și pentru mine. Și cred că e important să fiu prezentă, să fiu vie, că până la urmă despre asta e teatrul. Despre a fi aici și acum.”

LS: De asemenea am mai întrebat-o pe Alexandra Pribeagu dacă își amintește o reacție specială, inedită, din public la vreun spectacol.

AP: “Cred că cea mai frumoasă reacție am avut-o tot la ‘Suflet de copil’. Am avut un spectacol la care am avut puțini oameni în sală, dar în momentul de final, pur și simplu, povestea probabil că a modificat lucruri în ei încât s-a lăsat liniște și n-au putut să aplaude. Și s-a terminat spectacolul cu un moment bun de liniște în care nimeni nu respira, nimeni nu se mișca. Pur și simplu, fiecare își trecea prin filtrul lui ce a văzut, ce s-a întâmplat, ce s-a trăit timp de o oră pe scenă, în sală. Și a făcut momentul ăla de tăcere mai mult decât toate aplauzele din lume. La aceeași piesă, au venit la final unii spectatori să mă îmbrățișeze. Iar eu mă bucur foarte tare de îmbrățișările oamenilor. Uneori vin și îmi spun inclusiv povești din viețile lor și îmi zic, uite, chiar am rezonat cu asta, pentru mine a contat foarte tare, trec prin asta, și mie mi se întâmplă asta și îți mulțumesc mult, e de-a dreptul terapeutic, pot să te îmbrățișez? Au fost momente în care chiar Moțata a primit îmbrățișări și flori.”

LS: La finalul conversației mele cu Alexandra Pribeagu am întrebat-o cum a ajuns la teatrul independent Improteca și dacă a încercat și improvizație.

AP: “Nu mai făcusem improvizație niciodată. M-am dus la un casting pentru improvizație de formă lungă, m-am bucurat atât de tare când l-am luat pentru că a fost după un eșec. A fost minunat pentru că mie, cu acest casting, mi s-au deschis uși. Improvizația m-a ajutat să-mi câștig o relaxare pe care nu o aveam înainte” a  spus Alexandra Pribeagu la finalul emisiunii ‘Happening in Romania” de la Radio România Internațional. 

Background-ul Alexandrei pe scurt:

Alexandra Pribeagu este actriță și pedagog teatral, absolventă a Facultății de Teatru, departamentul “Artele Spectacolului – Păpuși-Marionete” și a programelor de masterat “Pedagogie Teatrală și Teatru de Animație”. Ea colaborează cu teatre independente și de stat din București, atât în domeniul teatrului dramatic, cât și al teatrului de improvizație și al teatrului de păpuși.

La Improteca joacă în spectacole atât pentru micii spectatori, cât și pentru cei mai mari și predă cursuri de teatru pentru adulți și de teatru și improvizație pentru adolescenți și copii.

Are o experiență vastă în lucrul cu tinerii, de-a lungul timpului făcând animație pentru copii, predând atât în cadrul facultății la UNATC Junior, cât și prin țară în cadrul Caravanei UNATC. A fost trainer în tabere de teatru și a predat și în grădinițe. A ținut cursuri, atât de teatru clasic cât și de teatru de improvizație pentru adolescenți și cursuri de formare pentru cadre didactice.

Este o fire energică, zâmbitoare, un om care iubește jocul și care consideră că omul este un întreg doar când își dă voie să se joace.

Vă așteptăm cu drag la următorul spectacol al Alexandrei cu ‘Suflet de copil’ la Improteca pe 15 decembrie. 

https://bilete.improteca.ro/bilete-suflet-de-copil-104295/

Care e legătura dintre actrița Alina Șerban și improvizație? Ei bine, ea a făcut parte din prima trupă de improvizație de long-form din România în urmă cu 15 ani, alături de Andrei Bratu, fondatorul Improteca. Alina spune în interviul acordat pentru Improteca: “Mi-aș dori să mă întorc la improvizație, e pe to do list-ul meu de multă vreme”.

Ea mai spune “I love impro! Mă bucur că există!” și adaugă “Nu mai spun despre cum m-a ajutat improvizația în viața mea, în toate situațiile, în toate mediile în care sunt pusă. Uite, chiar și acuma, când n-a mers tehnic, normal că ne-am descurcat!” Alina se referă la lansarea proiectului ei video “Acasă e Sectorul 6” la Universitatea Politehnică, unde au fost niște mici probleme tehnice despre care Alina nu s-a temut să vorbească și apoi să le lase în urmă, ca la… impro. În a doua jumătate a interviului, aflați mai multe despre experiența Alinei cu improvizația. 

Dar până acolo, Alina Șerban, actriță, regizoare și activistă romă, a lansat de curând prin asociația ei Untold Stories câteva proiecte video care spun povești reale la care în mod normal nu avem acces – povești de succes ale unor tineri instituționalizați, scrisori ale unor persoane aflate în închisoare, ilustrate prin desene ale unor copii din centrele de plasament, sau povești de viață ale unor oameni care locuiesc în cartier cu noi, și pe lângă care trecem în fiecare zi, dar a căror poveste de viață nu o aflăm niciodată. 

Alina, care a ajuns de la a trăi într-o casă de chirpici în copilărie și mai târziu într-un centru de plasament, la a câștiga mai multe premii pentru cea mai bună actriță în Germania și la a fi prima regizoare romă cu o piesă în repertoriul permanent al Teatrului Național din București, spune că prin poveștile pe care le împărtășește cu lumea își propune să aducă vindecare. 

Daniela Stoican: Aș vrea să te întreb ce-ți propui tu ca efect cu aceste filmulețe pe care le-ai lansat și cu proiectele tale în general?

Alina Șerban: Să aduc vindecare mie în primul rând, aș fi ipocrită să zic că nu contează pentru mine. Plec de la mine. Să aduc un suflu de empatie, solidaritate, ceva reconciliere. 

DS: Și ai simțit această vindecare?

Alina Șerban: Încă lucrez la ea. Sunt “work in progress” și cred că așa voi fi toată viața. Sigur că unele lucruri le simt mai puțin acerbe decât le simțeam în alți ani, dar încă lucrez la mine. 

DS: Ce te-a ajutat să mergi mai departe când ți-a fost cel mai greu?

Alina Șerban: Păi e o combinație între ce înseamnă putere interioară, cât și oamenii de pe lângă mine, care se regăsesc și ei. Oamenii de fapt te ajută pentru că și ei știu cum e să doară.

DS: Ai știut să ceri ajutorul.

Alina Șerban: Da, am cerut ajutorul și am fost norocoasă că pe drumul meu n-a fost numai întuneric, a fost și lumină. Și m-am ținut de lumina aia. 

DS: Tu ce i-ai spune versiunii tale mai tinere? 

Alina Șerban: I-aș spune că e frumoasă. Că sigur că ea nu se simte, dar i-aș spune că e frumoasă, că e deșteaptă, că a fi romă nu înseamnă nimic rău în niciun caz, că e capabilă de foarte multe lucruri și i-aș fi spus să nu piardă atâta timp judecându-se aiurea și purtându-și tot timpul povara asta a rușinii nenecesare – rușinea de a fi săracă, de a fi romă – lucru pentru care de fapt nu ești de vină. 

DS: Dar crezi că a fost nevoie de acest proces și să simți chestia asta multă vreme?

Alina Șerban: Nu, nu cred că bullying-ul e necesar sau sărăcia e necesară. Sigur că experiențele prin care am trecut m-au făcut artistul și omul de astăzi. Normal că mi-au dat dimensiuni, nuanțe, interese pe care le am ca artist pe care poate nu le-aș fi avut dacă nu aș fi trăit ce am trăit. 

DS: Nu mă refer la experiențe în sine, ci la lungimea procesului. Crezi că a fost nevoie de timp pentru a ajunge unde ești acum?

Alina Șerban: O, da. A fost nevoie de timp. Sigur, noi când suntem în durere, vrem să sărim această etapă, dar din păcate e necesară. Să simți, să treci prin multe etape ale durerii, pentru ca apoi să mergi mai departe, să-ți iei învățămintele.

DS: Să vorbim despre ceva mai plăcut?

Alina Șerban: Cum dorești.

DS: Legat de improvizație, ce te-a atras la ea?

Alina Șerban: 

• Mi-a plăcut, e ca un drog improvizația. Ai toate celulele trezite. Trebuie să performezi, chiar trebuie să performezi acolo, nu poți să fii pe pilot automat. Și e efectiv o stare de performance. Am iubit improvizația.

• Recunosc că la un moment dat, când începusem să devin mai conștientă de identitatea mea ca romă, îmi era frică de ce puteau alții să improvizeze, și anume chestii rasiste, glume misogine. Aici la un moment dat mi-a fost teamă de cum se dezvoltă lucrurile pe lângă mine. Și recunosc că aia e o parte pe care nu știu dacă o plac foarte tare. 

• Dar da, comunitatea de improvizație e mai mișto decât cea de la stand up, cu siguranță. 

• Mi-ar plăcea să mă întorc la impro, e pe “to do list-ul” meu de mult. Cu Andrei (Bratu – n.red) am început la Trupa Nouă. El m-a invitat, el m-a adus în lumea improvizației și îi sunt veșnic recunoscătoare. Cu Andrei am început și primul meu proiect anti-rasist – se numea Proverbe însuflețite. În 2009 noi asta făceam. 

DS: Ați fost în prima trupă de improvizație de long form din România?

Alina Șerban: Da, exact.

DS: Și cum era atunci improvizația?

Alina Șerban: 

• Era ceva foarte nou. Oamenii nu ne credeau că e creat totul pe loc, asta fiind un mare compliment, desigur. Sincer mamei mele îi plăcea mult mai mult de mine când făceam improvizație decât ce fac acuma pentru că e mult mai vulnerabil pentru ea să-i spun poveștile. Ea mă plăcea în comedie, și eu mă plăceam pe mine și vreau să mă întorc. Este încă în mine latura asta și când se poate iese și în ce fac eu. 

• Și nu mai spun despre cum m-a ajutat improvizația în viața mea, în toate situațiile în care sunt pusă, mediile în care sunt pusă. Uite, chiar și acuma, când n-a mers tehnic, normal că ne-am descurcat. Dar I love impro, e super mișto. Mă bucur că există. 

DS: L-am întrebat pe Andrei de tine legat de impro și mi-a spus că tu nu mai ești în zona asta.

Alina Șerban: Într-adevăr, din lipsă de timp. Am făcut o chestie cu Andrei în pandemie. 

Eram emoționată pentru că mă simt neantrenată, recunosc. La impro trebuie să te antrenezi, dar mă entuziasmez mult doar când vorbesc despre asta. I love it. A fost o bucurie pentru mine să mă joc din nou. 

(Alina a fost invitata lui Andrei Bratu la Live Night Improteca, o emisiune cu scene de improvizație și conversație live realizată în pandemie, care se găsește pe canalul de Youtube Improteca – n. red.) 

Mai multe despre proiectele actuale ale Alinei Șerban

Pe 16 octombrie, la ora 19, la Teatrul Masca, și pe 17 octombrie, la ora 19, la Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA  București, Alina Șerban, prima regizoare romă de teatru și film din România și președinta Asociației Untold Stories a prezentat în fața publicului o serie de premiere video ce reflectă poveștile unor comunități vulnerabile.

Aceste evenimente fac parte din proiectul “Acasă e Sectorul 6”, cofinanțat de către Primăria Sectorului 6 în cadrul Programului „CULTURA” 2024. Proiectul este realizat în parteneriat cu Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA București.

Trei producții video au fost prezentate în premieră:

„Toamna asta” – Un video jurnal social care aduce în prim-plan locuitorii sectorului 6 și poveștile lor autentice, ca parte a proiectului „Eu sunt Sectorul 6”. Acest proiect este cofinanțat de Primăria Sectorului 6, prin Programul „CULTURA” 2024 și produs de Connection Production, fiind filmat și editat de Alberto Costache. 

„Momentul meu” – Un art-video animat ce îmbină tehnica de documentar și animația 2D. Rezultatul unor ateliere de storytelling cu copii din centrele de plasament Casa Iosif și Centrul Marcellin, acest video este o expresie a creativității copiilor, care au ilustrat prin desenele lor povestea unui tânăr instituționalizat. Proiectul cultural „Momentul meu”, creat de Asociația Untold Stories şi cofinanţat de Primăria Capitalei, prin ARCUB, în cadrul Programului „Bucureşti 565. Conexiuni urbane” 2024. Concept și regie Alina Șerban, animație: Cristina Baciu și montaj Oana Băilă. 

„UMAN” – O serie de patru art video-uri concepute pe baza unor scrisori primite de la persoane aflate în detenție. Proiectul cultural UMAN, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional”. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Proiectul este realizat în colaborare cu Administrația Națională a Penitenciarelor, a adus ateliere de storytelling și proiecții de filme pentru peste 2000 de deținuți. Animatie 2D – Cristina Baciu, concept și regie Alina Șerban.

Cele trei producții video au fost lansate și online și pot fi văzute pe profilul de Facebook al Alinei Șerban.

În cadrul proiectului “Acasă e Sectorul 6”, cofinanțat de către Primăria Sectorului 6, vor avea loc încă două evenimente, cu proiecții speciale ale peliculei multipremiate “Gipsy Queen”: 

– pe 30 octombrie, ora 19, la Teatrul Masca

– pe 5 noiembrie, ora 19, la POLITEHNICA București, sala Radu Voinea

Cine este Alina Șerban

Alina Șerban este o actriță, dramaturg, scenaristă și prima regizoare romă de teatru și film din România, precum și președinta Asociației non-profit Untold Stories. Este de patru ori câștigătoare a premiului „Cea mai bună actriță” în Germania pentru rolul Ali din „Gipsy Queen” și prima artistă romă care a primit Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler, Categoria D, pentru performanțe artistice, din partea Președintelui României.

De 15 ani, Alina Șerban folosește teatrul și filmul ca instrumente pentru a combate discriminarea, pentru a promova egalitatea de gen și drepturile minorităților și pentru a lupta împotriva violenței asupra femeilor.

Asociația Untold Stories este o organizație non-profit care are ca scop combaterea discriminării prin proiecte artistice menite să contribuie la crearea unei societăți diverse, pluralistice și tolerante. Misiunea Asociației este de a oferi o platformă pentru poveștile nespuse ale grupurilor sociale marginalizate, în special cele ale comunității rome, sensibilizând publicul față de cultura, istoria și experiențele acestora.